La sfârșit de an, ne amintim cu placere de cele două deplasări la Mănăstirea Sfinții Români din munții Orăștiei. Alături de voluntarii de la Asociația NeamUnit în prima deplasare, și doar voluntarii noștri a doua oară, l-am ajutat pe părintele stareț în proiectul său de reamenajare a clădirii din imediata apropiere. Frumusețea locurilor, bunătatea măicuțelor și Sfânta Liturghie rostită pe șoptite, ne vor rămâne întipărite în memorie.

Prezentăm în cele ce urmează un articol publicat de Cornel Nistorescu pe site-ul ziarului Cotidianul, din data de 30 aprilie 2019, în care descrie frumusețea locurilor cu ocazia sărbătorilor de Paște.

„La Schitul Sfinților Români

O familie de prieteni ne-a invitat să trăim clipele nopții de Înviere undeva, într-un schit pierdut, în Munții Orăștiei. Mi-a atras atenția numele scris pe cîteva tăblițe indicatoare. Se numea ”Schitul Sfinților Români”.

Prima dată m-am trezit încurcat de faptul că în afara Sfîntului Andrei, a Sfinților Martiri Brâncoveni și a lui Ștefan cel Mare și Sfînt și a lui Andrei Șaguna, nu prea puteam spune repede și pe de rost numele celorlalți sfinți români. După ce am văzut în Orăștie indicatorul spre acest schit, am dat fuga la o istorie a ortodoxiei din România cu gîndul să citesc despre toți, de la Sfînta Parascheva la Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor. Lista lor este impresionantă iar o simplă lectură a numelor nu ajunge. Istoria ortodoxiei românești este la fel de bogată ca istoria poporului român, lucru pe care, spre rușinea noastră îl ignorăm, în afara învățămîntului teologic.

Știindu-mă dator cu o lectură obligatorie despre viața și faptele celor pe care se reazemă ființa poporului român, m-am grăbit să accept invitația prietenilor mei. Seara tîrziu, am pornit spre Grădiștea de Munte, pe drumul ce duce spre Sarmisegetuza Regia. Pe undeva pe la Valea Rea, am cotit-o spre stînga și am ținut cu greu drumul forestier printr-o pădure trezită la viață de călduroasele zile de primăvară. Am ajuns la Schitul Sfinților Români cu o jumătate de ceas înainte de miezul nopții. Curtea era îngropată în beznă. O măicuță cu o lanternă fixată pe frunte ne-a luminat calea și ne-a arătat scările spre intrare.

Schitul Sfinților Români era un lăcaș de maici, nu mai multe de cinci, mai degrabă o capelă de rugăciune, cu zece-douăsprăzece scaune pe o parte și tot atîtea pe cealaltă și cu un altar încă neterminat, improvizat dintr-o pînză. În mijlocul bisericuței nezugrăvite ardea o flacără provenită dintr-o butelie pusă în mijlocul unui dispozitiv ingenios. Era singura sursă de lumină din tot schitul, lăcașul și chiliile nefiind conectate la o rețea de curent electric. Pe pereți se aflau înșirate chipurile tipărite ale sfinților români, iar flacăra aceea prelungă și jucăușă ca o limbă de foc făcea ca umbrele să alerge peste chipuri într-un fel ciudat, misterios, ca într-o întîmplare mistică pe cale să înceapă. Minute întregi n-am auzit decît respirația oamenilor și cîntecul apei dintr-o cascadă ascunsă de coroanele copacilor. Măicuțele se mișcau ușor pe mochetă, ca niște umbre, părînd pătrunse de importanța clipei. Abia cînd la lumina slabă a flăcării de butelie le-am zărit tîrlicii roși și scîlciați dintr-un plastic ordinar, le-am descoperit modestia și umilința și izolarea în care trăiesc. Numai sufletele le zburau, în vreme ce hainele le țineau prizoniere la cele pămîntești.

Nu îndrăznesc să vă descriu o slujbă de Înviere ținută de un preot și cinci măicuțe într-un schit aflat în mijlocul pădurii, undeva pe la o altitudine de 1.000 de metri în Munții Orăștiei. Vocile subțiri și stinse ale maicilor citind din cărți la lumina lumînărilor îmi vor rămîne în minte pentru multă vreme. Dar aș putea să mă încumet să vă povestesc cîte ceva despre cei patruzeci, cel mult patruzeci și cinci de credincioși veniți acolo pentru slujba de Înviere. Cîțiva dintre ei erau localnici, țărani din Grădiștea de Munte, un sat răsfirat pe culmile aflate în stînga rîului Grădiștei, cel care coboară de la Sarmisegetuza și se varsă în rîul Orăștiei, și mai apoi în albia Mureșului. Cîndva satul acesta se întindea pe mai multe văi iar la ultima lor intersecție se afla și școala, și biserica, și Poliția și dispensarul. Țărăncile de munte nu se mai îmbracă în costum popular. Cele în vîrstă au toate hainele în culoarea neagră și trăiesc îngropate într-o tăcere de pe altă lume. Ea le întinde pe față o expresie de preocupare și de tristețe și trădează o altă înțelegere a vieții și a morții, pe care nici o femeie trăitoare la oraș nu o poate exprima. Ici-colo, cîte o femeie stătea minute întregi în genunchi, cu tîmpla lipită de dușumea și se ruga muțește, ridicîndu-se numai după un semn al crucii făcut cu toată pătrunderea. După lunile aspre de iarnă, renașterea naturii și Învierea Domnului vin întodeauna ca o eliberare. Bărbații, de asemenea, le seamănă. Par făcuți din aceeași piatră omenească. Tăcerea lor din biserică vorbea de la sine despre credința lor, despre puterea și curajul lor, chiar și despre încercările prin care au trecut. Cît a ținut slujba și cele trei înconjurări ale schitului nu i-am văzut schimbînd două vorbe cu nevestele lor. Probabil că la munte toate lucrurile se subînțeleg, chiar și cele care țin de viață, de moarte și de Înviere.

Ce se mai petrecea în schit și cine erau cei veniți pentru slujba din noaptea Învierii? După mașinile de afară, nu erau decît orășeni care aleseseră locul pentru frumusețea lui și pentru un spectacol ritual lipsit de înghesuială și cerșetori. Selfie-urile nenumărate și chicotelile, chiar izbucnirile în rîs spuneau mai multe despre educația lor decît despre credința tuturor celor veniți la Schitul Sfinților Români pentru slujbă și rugăciune.

Pe cîteva zeci de metri pătrați ai modestului lăcaș se înghesuia o Românie în mic, cu toată diversitatea ei, uneori revoltătoare, alteori fascinantă. Și pe toate le îmbrățișa o pădure curată, trezită la viață pentru o sărbătoare a Creștinătății.

Un singur lucru lipsea cu desăvîrșire. Vulgaritatea scandalului politic, rămas undeva în Capitală și pe agitatele ecrane ale televizoarelor.”