Mişcându-şi data an de an în zona calendaristică a sezonului agrar, Lăsatul Secului a asimilat numeroase practici specifice renovării sau schimbării timpului, reuşind să alcătuiască un ciclu de sărbători format din două săptămâni: Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader. La mijlocul ciclului se situează noaptea Lăsatului de Sec, celebrată ca un adevărat Revelion. Ritualul de înnoire a timpului cuprinde, asemănător ciclului sărbătorilor de iarnă, o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului, evidenţiată prin practici în care apar mascaţi şi elemente orgiastice (Săptămâna Nebunilor), şi o perioadă cu practici de purificare a spaţiului, de recâştigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Caii lui Sântoader).

Săptămâna Nebunilor

Săptămâna Nebunilor se suprapune peste Săptămâna Alba (Săptămâna Brânzei) când „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor abia acum dau zor ca să se căsătorească, pe când toţi cei cuminţi, câţi au avut de gând să se însoare în decursul carnilegilor, s-au însurat deja cu mult mai înainte”. Obiceiul constă în mascarea bărbaţilor cu haine femeieşti pentru a merge prin şezători unde făceau „diferite nebunii şi glume”. Ei luau fetele şi nevestele la joc, improvizând diferite dansuri spre buna dispoziţie a celor prezenţi, cutreierau a doua zi satul pentru a face alte „nerozii, nebunii şi glume”.

O descriere detaliată a obiceiului a fost făcută de Ion Chelcea în anul 1939 pe care o redăm pe scurt. Autorul spune că tinerii se mascau în personajele unei nunţi: mireasă, mire, popă, dascăl, naşi, „cumnat de mână”, nuntaşi de rând. După ce se făceau „maimuşi” (se mascau), porneau doi câte doi pe uliţele satului cu „govia” (mireasa) şi mirele în frunte. Pe drum, mascaţii din alaiul nupţial se repezeau după copii, iar fetele şi nevestele tinere erau „ţucate”. Copiii, care urmăreau de la distanţă această nuntă improvizată, dădeau în vileag, prin intermediul strigăturilor, despre a cui căsătorie era vorba: a oamenilor cărora le-a trecut vremea de însurat şi măritat. Cununia avea loc, sub formă de parodie, la un pom în care se anina un clopot. De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde „tinerii căsătoriţi” se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră. După acest moment ritual „maimuşii” mergeau pe la casele oamenilor, unde erau cinstiţi cu rachiu, ca la ospeţele adevărate. Rezistând peste secole piedicilor ridicate de biserică, graţie laturii sale distractive şi glumeţe, obiceiul a păstrat elemente valoroase pentru reconstituirea scenariului de renovare a anului care începea primăvara. Funcţia matrimonială a obiceiului pare a fi de dată mai recentă, dacă luăm în considerare informaţiile din alte zone ale ţării, unde mascaţii vizitau şezătorile pentru a face tot felul de „glume şi nărozii”, fără a fi invocată căsătoria. Să fie aceasta o urmă a vestitelor cortegii dedicate lui Dionysos?

Deşi lipsesc informaţiile etnografice care să ateste revenirea morţilor printre cei vii, element important în scenariul de renovare a timpului (Anul Nou oficial şi Anul Nou ritual), abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, a morţilor în general: Sâmbăta Părinţilor dinaintea Lăsatului de Sec, când se pomeneau morţii care şi-au aflat sfârşitul în împrejurări năprasnice şi cei care n-au avut parte de luminare; Moşii de Iarnă, numiţi şi Moşii de Cârnelegi în Moldova şi Bucovina, Moşii de Piftii în Oltenia şi Muntenia, Sacrilegi şi Sacrilegiu Mic în Banat care erau ţinuţi tot în sâmbăta (ajunul) Lăsatului de Sec, când se dădeau de pomană alimente, băuturi, vase de băut apă, piftii, diferite copturi („pupi”), fruct alb (brânză, lapte), plăcinte. Spre deosebire de alte zile dedicate morţilor, Moşii de Iarnă şi Moşii de Toamnă, care cad sâmbăta înainte de Samedru, erau numiţi de popor şi Moşii cei Mari. O altă zi dedicată morţilor era Sâmbăta Sântoaderului, când se împărţea de obicei coliva.

Nu sunt probe etnografice că la Lăsatul Secului şi în cele două săptămâni care îl încadrează s-ar fi făcut sacrificii rituale. În schimb, abundă alimentele rituale preparate în ajunul Lăsatului de Sec (ouă fierte, piftii, lapte, brânză) şi în Sâmbăta Sântoaderului (colăcei numiţi „cuci”, „brăduleţi” şi mai ales coliva). Tradiţia creştină, conform căreia coliva a fost inventată de Sfântul Toader este infirmată de izvoarele antice, care atestă termenul „colivă”, cu sensul ce-l poartă şi astăzi,înca din timpul formării civilizaţiei cretane. Cultul creştin ortodox a preluat coliva din ritualul anterior precreştin, dându-i semnificaţii legate în special de pomenirea morţilor. Coliva – grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu miere sau zahăr, miez de nucă – a fost, probabil, forma arhaica de sacrificiu a unei zeităţi agrare. Modul de preparare extrem de simplu şi importanţă ce i se acordă în obiceiurile familiale şi calendaristice sporesc rolul ritual al colivei chiar şi în raport cu turtele şi colacii.

Între strigatul peste sat din Transilvania la Anul Nou şi la Paşte (Joimari sau Sâmbăta Paştelui) şi strigatul peste sat în Ţara Românească practicat la Lăsatul Secului nu există deosebiri de esenţă. Scopul este acelaşi: comunicarea faptelor rele petrecute de-a lungul anului, într-un cadru nocturn şi la o dată calendaristică precizată de tradiţie, pentru că cei vizaţi să intre în noul an purificaţi şi cu şanse egale de împliniri ca şi ceilalţi membri ai obştei. Formula cu care se încheie strigatul peste sat în Maramureş: „Cele bune să se adune, cele rele să se spele” este valabilă pentru multe zone româneşti unde a fost, atestat obiceiul.

Noaptea Revelion a Lăsatului de Sec

Elemente orgiastice pot fi socotite atât gesturile şi cuvintele licenţioase ale mascaţilor, cât şi jocul şi consumul excesiv de mâncare şi băutură. Tot ce se face la Lăsatul Secului este din belşug: se joacă mult ca să crească cânepa, se mănâncă şi se bea din abundenţa pentru a suplini astfel severitatea postului şi altele. Foarte interesantă ni se pare informaţia bucovineană conform căreia veselia şi petrecerea se incheia cu consumul ouălor de găină fierte sau coapte.

În Ţara Românească petrecerea nocturnă avea loc duminica seara, în ziua Lăsatului de Sec. Petrecerea era familială: cei mici veneau la cei mari, copiii la părinţi, finii la naşi. Cei care veneau să facă Lăsatul Secului aduceau câte un plocon, sărutau mâna şi cereau iertare şi împăcare gazdei care era o rudă mai mare sau un naş. În Transilvania şi Banat, petrecerea nocturnă purta, în funcţie de zonă, nume diferite: Alimori (roata de foc), La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghi (termen care desemnează orice petrecere nocturnă a timpului), Opăit (nume primit de la un străvechi instrument de iluminat), Hodăite (nuia cu două crengi între care se îndeasa pai şi tulei de porumb, cărora li se dă foc).

În forma sa arhaică, petrecerea era organizată sub cerul liber, la lumina focului, de obicei pe un deal sau o ridicătură, şi prezenta mici variaţii calendaristice (sâmbăta seara înainte de Lăsatul Secului de carne, sâmbătă seara înainte de Lăsatul Secului de brânză, duminică seara înainte de începerea Săptămânii Albe, duminică seara înainte de începerea Lăsatului de Sec. Privegheatul la Lăsatul Secului nu era mai prejos ca Revelionul contemporan: „La Zăpostitul de Paşte sau la Lăsatul de Brânză se face în unul sau mai multe locuri foc, fiecare părtaş aducând partea sa de lemne, paie etc. Acest foc se numeşte „priveghi””. Acolo cântă, strigă, joacă şi urează sau chiuie poporul adunat din tineri şi bătrâni. Priveghiul, numit si Priveghiul cel Mare (în cursul anului sunt mai multe priveghiuri, adică sărbători nocturne), i se dădea valoare de An nou. Dacă cineva lipsea de la Priveghi, era întrebat de participanţi a doua zi „din ce cauză n-a fost aseară la priveghi, că Dumnezeu ştie mai trăi-vom până la alt an”.

Fiind situat între solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, Lăsatul Secului era un prilej de sărbătoare a victoriei luminii asupra întunericului. Explozia de bucurie se exprima în primul rând prin luminaţii şi aprinderea focurilor. Pentru a reliefa mai bine atmosfera care domnea la Priveghiul cel Mare, reproducem câteva informaţii de teren: „tinerii iau din focul priveghiului tăciuni aprinşi în mâini şi-i întorc pe lângă sau în jurul corpului, formându-se din tăciune sau paiele legate şi aprinse pe tăciune un cerc de foc. La întoarcerea cercului se striga: Alimori! Alimori!”; ” în alte locuri fac din nuiele o roată  sau chiar iau o roată de car ori de plug, o învăluie cu paie legate, paiele le aprind, şi aşa lasă roata de pe un deal pe coastă la vale, strigând şi Alimori!”; „Hodaiţele … se aprind în deal, purtându-le în mână şi făcând cu ele tot felul de figuri, încât din sat apar ca focuri artificiale”; „în ziua de Lăsatul Secului de Postul Paştelui, după ce a înserat bine, flăcăii încep să facă iluminaţii prin sat, leagă de cumpăna puţului câte o dihoniţă de păcură, îi dau foc şi apoi lasă găleata în puţ, că astfel dihoniţa aprinsă să rămână suspendată în aer, unde se consumă”. Practica confecţionării unui om din paie şi incendierea lui pe câmp liber este foarte veche; ea aminteşte vremurile când înnoirea timpului cerea sacrificii umane supuse apoi incinerării.

Asemănător nopţii de Anul Nou, la Priveghiul Lăsatului de Sec se efectuau diferite vrăji şi farmece, mai ales pentru aflarea ursitei şi grăbirea căsătoriei. Un interesant obicei era în Muntenia şi la macedoromâni, încercarea norocului copiilor în noul an prin baterea alviţei.

Săptămâna Caii lui Sântoader

Partea a doua a ciclului, Săptămâna Caii lui Sântoader, cuprindea în special practici de purificare, de potolire a entuziasmului excesiv din perioada Câslegilor, mai ales din Săptămâna Nebunilor şi noaptea Lăsatului de Sec. Fiind vorba de sfârşitul iernii şi începutul primăverii, când pe oameni îi aşteptau activităţi economice ce nu puteau fi amânate, viaţa trebuia să intre cât mai repede în normal. Ordinea era adusă cu ajutorul unui temut personaj mitic românesc, Sântoaderul. Prin practicile ce îi erau dedicate, domina săptămâna ce-i poartă de altfel numele. Prima şi a doua zi a săptămânii, Lunea Curată şi Marţea Vaselor, erau dedicate practicilor menite să preîntâmpine încălcarea interdicţiilor alimentare ale postului: consumarea anumitor alimente de post (în special borşul crud, negătit), înăcrirea lui după un anumit ritual care va intra în alimentaţia cotidiană, până la ieşirea din Paresimi, spălarea vaselor cu leşie, schimbarea vaselor de dulce cu cele de post.

Alungarea spiritului iernii

Curios este obiceiul consemnat numai în sudul ţării, numit jujeul, goana câinilor, datul câinilor în tarbacă. În satele unde se practică obiceiul, prima zi după Lăsatul Secului era dedicată în întregime chinuirii şi alungării câinilor prin mijloace violente: „Se fac cete de 10-20 de oameni, intră prin ogrăzi, scot câinii la drum sau îi înfundă prin strâmtori, unde cu o îndemnare de admirat pun mâna pe ei, îi apucă şi le încleştează fălcile, aşa ca să nu mai poată muşca. […] Deci câinele prins se pune în frânghie şi se învârteşte cât permite frânghia. După aceea trag doi inşi de lemne şi frânghia desucindu-se azvârle câinele ameţit”; „Ziua aceasta este destinată mai mult pentru goana câinilor, în aşa chip că, dacă ieşi la marginea satului, sunt tot cete de câini şi, cum văd vreun om, încep a urla; ei au o presimţire pentru această zi, şi mai cu seamă câinii cei mai bătrâni, şi din cauza aceasta în zorile acestei zile ies neprigoniţi de nimeni la tarcavis, adică se retrag la câmp sau se ascund prin locuri anevoie de găsit”. Ipoteza conform căreia obiceiul ar reprezenta pedeapsa câinilor pentru neglijenţa lor de a nu fi anunţat invadatorii gali când s-au apropiat de Capitoliul roman, semnalul fiind dat de gâştele sacre, este o poveste ca multe altele, ale curentului latinist. Explicaţia dată de bătrânii satului are în vedere nu istoria lumii antice, ci practica curentă: „ca să se facă mult mălai sau mei la vară”.

Pe baza unor argumente etnografice deducem că tarbacul câinilor era un obicei specific renovării timpului. Lupul, ruda sălbatică a câinelui, dupa ce a domnit peste anotimpul friguros, timp în care romanii îi atribuia zeci de zile pentru împlinirea unor practici, era alungat simbolic în luna februarie, după încheierea împerecherii. Frigul şi întunericul, aflate sub zodia lupului, trebuiau înlocuite, prin ceremonii şi ritualuri complexe (alungarea câinilor este numai un exemplu), cu căldura şi lumina, aflate sub zodia calului. În credinţele şi legendele româneşti, spre deosebire de lup, care apărea ca un animal devorator al aştrilor (eclipsele solare şi lunare, nopţile când Luna nu apare pe cer), calul transporta carul solar şi rânduia drumul Soarelui între solstiţiul de iarnă şi cel de vară. Sfinţii anotimpului călduros implicaţi în scurgerea timpului erau, în interpretarea populară, călări pe cai: Sântoaderul, Sf. Gheorghe, St. Dumitru. Faptul că dupa ziua alungării câinilor, simbol domestic al lupilor, începea imediat Săptămâna Caii lui Sântoader, este înca un argument în favoarea ipotezei noastre.

Cucii

Ceremonialul „cucilor” este încă o datină de primavară cu valentţ purificatoare atestaă numai în sudul ţării. Flăcăii şi bărbaţii tineri acordau o importanţă deosebită mascării în cuci. Dificultăţile cele mai mari le ridică confecţionarea glugii, „lucrată cu multă iscusinţă şi făcută dintr-o bucată de sarică cusută în forma şi mărimea unei traiste de cal, fiind acoperită pe deasupra cu hârtie albă sau colorată, peste care se fac ceva brodături cu diferite feluri de lanuri. În dreptul nasului se pune un gât de tigvă găurită ici şi colea, iar în dreptul gurii şi al ochilor se lasă câte o mică răsuflătoare. De ambele părti din dreptul urechilor se fixează în sus două coarne cam de un metru, peste care se pun alte 3-4 orizontal, formând astfel un fel de scară. Toate acestea iau numirea de „coarnele glugii” şi sunt acoperite peste tot cu fulgi şi pene, iar în vârf se pun 3-4 fulgi de cocoş sau vârf de trestie”. Îmbrăcaţi în fuste, cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi cu un clopot mare în spate, cucii alergau în prima dimineaţă după Lăsatul Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, fete, femei, oameni pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau. Spre mijlocul zilei, luau în mână câte o nuia de care legau o opincă şi urmau alte alergături şi alte lovituri la spatele curioşilor. Seara, cucii se adunau şi mergeau din casă în casă pentru a face câte o horă în curte. Aşa se desfăşura acest obicei pe la sfârşitul secolului al XIX-lea; fără prea mari schimbări poate fi întâlnit şi astăzi în satele Independenţa, Brăneşti jud. Călăraşi. Scenariul de desfăşurare a obiceiului este însoţit de numeroase credinţe: „Cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind se va face diavol”. „Fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să afume pe cei ce suferă de frică”; „Dacă omul sau oricine nu primesc vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”. Cucul, străveche pasăre prevestitoare, atestată şi la greci, era dublată de funcţia purificatoare. Prin intermediul măştii, cucul alunga cu zgomotul clopotului spiritele rele, iar prin atingerea cu opinca sau prin arderea fulgilor din glugă gonea boala. Masca ar reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului sezonal (cucul) şi a timpului diurn (cocoşul).

Scaldă rituală

Vinerea Sântoaderului era dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau oman pentru a fi pus în scalda fetelor. Scoaterea rădăcinilor se efectua după un întreg ritual care, uneori, se asemăna cu ritualul culegerii matrăgunei; terenul trebuia să fie curat, nescormonit de găini, iar în locul rădăcinii scoase se puneau sare, boabe de grâu, făină. În noaptea dinspre vineri spre sâmbăta în Muntenia şi alte părţi ale ţării tot poporul, mic şi mare, se spală pe cap şi trup cu apă în care se tocau rădăcini de iarbă mare. Unul din sensurile spălării rituale a părului în noaptea sau în dimineaţa zilei de Sântoader era cel de purificare: „în munţii Apuseni fetele de la 14 ani în sus se spală în seara de Sântoader pe cap cu leşie din propivnic sau parlangină (iarba cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iedera; iar după ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreunând-o cu chica dindărăt, se piaptănă cu cărare. În semn că de aici înainte este fată mare de măritat”. Nu este vorba deci de o spălare obişnuită a părului, ci de una rituală, cu valenţe purificatoare pentru întreg anul care începea şi se sfârşea la echinocţiul de primăvară. Aceleaşi semnificaţii rituale trebuie să le fi avut tunsoarea bărbaţilor şi tăierea unei suviţe de păr de la fete. Părul, mai ales prin ondulaţia sa, simboliza fuga timpului, iar albirea şi căderea lui temporalitatea şi succesiunea vârstelor. Modificarea pieptănăturii la fete, ca de altfel şi tăierea părului, exprima schimbarea, saltul peste pragul anului, dar şi peste pragul vârstelor. Schimbarea pieptănăturii marca la fata din Apuseni împlinirea vârstei de 14 ani şi introducerea ei în altă categorie de vârstă, a fetelor mari, cu alt statut în comunităţile săteşti tradiţionale.

În unele zone ale ţării omanul era înlocuit cu o altă plantă îndrăgită de popor, popelnicul. „Vineri dimineaţa mergeau fetele la pădure după frunză de popelnic; plecau nespălate şi nemâncate. Trebuia mers de noapte, să n-o vadă găinile, că nu-i creşte părul să-l facă chica. Se ducea fiecare unde stia că e popelnic în pădure; îl căuta sub zăpadă. Sâmbăta dimineaţa o fierbea şi se spăla cu apa aia pe păr; se spălau toate femeile din casă, fete ori bătrâne. Când o culege din pădure se zice:

„Popelnice, Popelnice, / Eu li dau pita şi ouă, / Tu să-mi dai cosiţa nouă”

Ducea o ţâră de pită şi un ou, şi le lasă acolo de unde lua mâna aia de popelinc. Numai cinci-şase fire dacă găsea, uneori şi cu trei fire venea, câteodata nu găsea că era zăpadă mare”; „Când mergeam în pădure după popelnic, duceam o buctură de pită cu sare şi le lăsam sub tufa unde găseam frunza. Niciodată nu m-am pieptănat în săptămâna lui Sântoader fără să-mi spăl părul cu frunze de popelnic. Când luam frunza spuneam:

„Popelnice, popelnice, / Eu îţi dau pita cu sare, / Tu să-mi dai cosiţa mare!”

Pâinea şi sarea sunt plata frunzei. Cum să tot iei şi să nu dai? Nu se mai face dacă nu dai!”. Frunza de popelnic, asemănător rizomului de oman, avea valoare magică, cu calităţi neobişnuite. Culegerea frunzelor se efectua, în condiţii speciale: fata pleca de acasă fără să se spele şi să mănânce, înainte de ivirea zorilor, pronunţa o formulă prin care se propunea un schimb simbolic între lumea vegetală şi lumea umană, între popelnic şi tânăra care-şi dorea „cosiţa mare”, se făcea plata locului pe care a crescut planta cu produse alimentare prezente în numeroase practici rituale (oul, sarea, pâinea), urma apoi întoarcerea spre casă şi spălatul ritual. În alte zone etnografice, de pildă în Muscel, fetele care scormoneau pământul pentru a găsi rizomi şi rădăcini de oman invocau nu puterea plantei, ci a Sântoaderului:

„Toadere, Sântoadere,/ Dă cosiţa fetelor, /Cât e coada iepelor!”

Însurăţitul şi înfărtăţitul

La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori, şi sexele. Printr-un ritual complex, numit „prinsul Suratelor” în Muscel, Argeş, Dâmboviţa, „înfrăţitul şi însurăţitul” în unele zone ale Olteniei, „însoţirea” în Ţara Haţegului, „prinsul verilor şi vărutelor” în sudul Transilvaniei, se realiza despărţirea copilăriei de tinereţe.

Însurăţitul si înfărtăţitul este un legământ juvenil legat până la moarte de puberi (şapte-paisprezece ani), pe alte criterii decât cele de rudenie (prietenie, sex, afinitate sufletească), la Sântoader dar şi la alte sărbători, precum Moşii de Vară, Matcalău, Rapotinul Testelor. Ceremonia, care are o bogată sinonimie zonală (prinsul Verilor şi Vărutelor, Datul de-a Verişoarele, însoţirea, Matcutatul fetelor, Matcalău şi altele), se desfăşoara cu sau fără martori, în câmp, la fântână, în cimitir, în casă, în jurul unui brad împodobit, în grădina, în jurul unui pom care înfloreşte şi rodeşte, pe grupe mici, de doi copii (două fetiţe sau doi băieţi), sau pe grupe mari, de 10-20 de copii, fete şi băieţi laolaltă. Legământul cuprinde mai multe momente rituale şi ceremoniale: pronunţarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, îmbrăţişarea frăţească, ospăţul care constă în mâncarea alimentelor rituale (colaci, grâu fiert), joaca sau zbenguiala copiilor. Ceremonia se repetă, în unele zone etnografice, anual, la aceeaşi dată, până la intrarea în joc a fetelor şi băieţilor. Persoanele legate veri, vărute, surate, fraţi de cruce etc. se întâlneau anual, după căsătorie, de obicei la sărbătoarea când s-au însurăţit sau înfărtăţit. După încheierea solemnă a legământului copii şi apoi oamenii, tineri şi bătrâni, îşi spun, până la moarte, surata, vere, fărtate, soala (verişoara) şi se comportă unul faţă de altul ca adevăraţi fraţi şi surori: se sfătuiesc în cele mai intime şi grele probleme ivite în viaţă, îşi împărtăşesc tainele, nu se căsătoresc cu sora sau fratele suratei sau fărtatelui, se ajută şi se apară reciproc până la sacrificiul suprem etc. La moartea suratei sau fărtatelui, sora sau fratele de legământ purta doliu şi, local, împlinea un ritual de dezlegare, asemănător oamenilor lunatici.

Încuratul cailor

în unele sate din sudul ţării avea loc obiceiul alergării sau încurării cailor cu dublu rol: ritual şi practic. Indiferent dacă se organizau întreceri între călăreţii flăcăi sau caii erau lăsaţi singuri „să se încure” în vatra sau moşia satului, gonirea cailor avea drept scop alungarea, în ultima zi a ciclului de înnoire a timpului calendaristic, a spiritelor rele cuibărite în timpul iernii.Obiceiul avea însă şi un caracter practic: cu acest prilej obştea putea să aprecieze vrednicia feciorilor după modul cum au scos caii din iarnă, în societatea arhaică românească erau zile de examen atât pentru hărnicia fetelor, cât şi a băieţilor.

După perioada carnavalului, dar mai ales după Săptămâna Nebunilor, cănd erau admise libertăţi neîntâlnite în cursul anului, de pildă sărutatul fetelor şi nevestelor pe uliţe de către „maimuşi”, se impunea cu necesitate aducerea liniştii şi orientarea tuturor energiilor spre activităţi cu caracter practic. Cine altul putea să facă adevărata ordine decât Sântoaderul cu caii săi? Aceştia instituiau un control sever asupra tineretului, mai ales asupra fetelor, cărora le interziceau ţinerea şezătorilor. Lăsatul serii trebuia să prindă toate fetele acasă, iar întâlnirile cu băieţii erau excluse. O frică de nedescris semănau aceste întruchipări cabaline serbate de popor cu mai mare sfinţenie decât eroul călare, recunoscut de biserica, Sf. Gheorghe. Pedepsele erau foarte aspre: ” … dacă vreo fată mare necinsteşte prin vreun lucru femeiesc nepotrivit ziua aceasta, atunci Sântoader trimite pe caii săi, care, prefăcuţi în cei mai voinici şi mai frumoşi feciori, o pândesc şi, sub pretext că vor s-o petreacă la joc, o răpesc … Din cauza aceasta apoi nici o fată mare nu parăseşte bucuroasa casă în ziua Sântoader”; ; „în decursul Sântoaderilor nu numai că nu e bine de a coase şi de a toarce, dar nici măcar a-şi petrece ori a merge în şezătoare nu este iertat, căci vin caii lui Sântoader şi taie capul tuturor ce s-ar afla în şezătoare ori la altă petrecere”.

Ca sărbătoare echinocţială, moment-cheie în calculul timpului calendaristic şi al sărbătorilor, Sântoaderul rânduieşte nu numai Soarele, ci şi distanţa şi locul sărbătorilor de primăvară: „de la Baba Dochia, cea mai straşnică dintre babe, sunt nouă zile până la Sântoader, şi de la Sântoader sunt nouă zile până la Alexa şi de la Alexa nouă zile până la Bunavestire”; „Sântoaderul vine întotdeauna înfocat şi călduros ca un Făt-Frumos, iar Baba Dochia plouată şi morocănoasă ca o babă”. În Ţara Almăjului se credea că Rusaliile, erau rupte din Sântoaderi. Atât săptămâna Rusaliilor cât şi săptămâna Sântoaderilor ţineau opt zile, iar personajele mitologice (feminine în primul caz masculine în al doilea) pedepseau oamenii într-un mod asemănător: „luatul din Sântoader sau „lovitul din Sântoader” sădeau aceeaşi teamă ca „luatul din Rusalii”. Sunt unele indicii că jocul Căluşarilor a fost transferat de la Sântoader, care era sărbătorit la echinocţiul de primavară, la Rusalii.

Sântoaderul şi Sângiorzul, deşi se află la oarecare distanţă calendaristică, prezintă unele asemănări: apar întotdeauna călari pe cai; Sântoaderul omoară, uneori, un şarpe năprasnic, şcena obişnuită pusă în iconografia creştină pe seama Sfântului Gheorghe; sunt cei mai veneraţi sfinţi ai primăverii. Atâtea merite i se puneau în spatele lui Sântoader încât i s-a făcut loc şi în bisericile creştine, unde apare, uneori, pictat călare pe cal şi omorând balaurul în locul Sf. Gheorghe. Elena Niculiţa-Voronca scria că însuşi preotul mănăstirii Suceviţa i-a spus că în pridvor, în partea dreaptă, este zugrăvit Sântoaderul călare pe cal omorând balaurul şi scăpând fata împăratului.

Ion Ghinoiu

sursa: www.crestinortodox.ro