Ciuntiți, ca loviți de schije, ridicați în mijloc de piață, Stâlpii ne încurcă în drumurile noastre haotice. Adeseori treci de unul și te întâmpină imediat al doilea, parcă frate cu primul, apoi al treilea, rudă cu primii doi și uite așa îți stau în cale și înveți să îi driblezi cum ai ocoli o băltoacă sau vreun cerșetor prea insistent…În Piața Unirii noastre, în urmă cu vreo 29 de ani, Stâlpii erau înca vii, adunați de nicăieri, vroiau să se schimbe ceva, erau ca toți românii sătui de comunism, sătui de mâncare raționalizată pe cartele, sătui de minciună și restricții.
Voiau o altfel de viață. S-a tras fără avertisment de către armata trimisă pentru reprimare, unele dintre victime fiind împușcate în spate pe când se întorceau să plece, alții, exemplar, în cap. Soldații primiseră îndemnul “Împușcați-i că nu-s oameni”, iar cei ce cădeau loviți de gloanțe se transformau instantaneu în eroi, lăsandu-și trupurile să se golească de sânge pe asfaltul din piață…Trăsăturile umane s-au sters cu timpul, însă prezenta lor se mai simte încă prin aceste coloane de bronz, diforme, pocite dar verticale, impuscate, dar negăurite.
În mentalul românesc raportarea la modelul sacrificiului de sine este general empatică, modelul identității – etnic, national, religios – coalizând sentimentele indiferent dacă ne referim la moartea lui Decebal, martiriul Brâncovenilor sau ai conducătorilor rascoalei din 1784. În plan mitic relația este parcă și mai afectivă, la Manastirea Argeș spre exemplu, drumeții își fac cate o fotografie fugară la intrarea în biserică sau lateral, la fântână, unii mai zăbovesc vreo clipă să audă plânsetul Anei ori lacrima lui Manole clipocind în fântână…
La Stâlpii nostri, nimic.
Dacă în balada lui Manole sacrificiul este fără echivoc – biserica era musai să se ridice, știm care era prețul și suntem împăcati cu asta, în privința Stâlpilor fiecare crede ce vrea. Unii spun “așa le trebuie dacă n-au stat acasă” alții că “au murit degeaba”, puțini murmură un “săracii de ei” și le încalzesc amintirea o dată pe an cu câte o lumânare. Cert e că pe cei mai mulți trecători Stâlpii ăștia îi încurcă, le ies prea des în cale, cu aceiasi amintire dureroasă pe care o știm cu toții și de care ne simțim într-un fel responsabili. Poate de aceea le găsim și lor câte o vină, ca și cum asta ne-ar mai ușura din povara morții lor pe care o ducem împreună mai departe. În fața Stâlpilor, la nici 30 de metri se întâlnesc adeseori protestatarii de astazi încărcați de spirit civic… În lista revendicărilor nu s-a auzit a se cere dreptate pentru morții din decembrie ’89, la Cluj sau în țară, soluționarea integrală a dosarelor celor împușcati în urmă cu 29 de ani…
Libertatea a fost castigată, dreptatea nu.
Expertii în tergiversare, hoții de putere de atunci s-au urcat pe acele trupuri ciuruite ca pe niste estrade electorale, clădindu-și cariere politice. Morților și ranitilor din decembrie ‘89 li s-a blocat dreptul la justitie, exact de către cei care au profitat cel mai mult de sacrificiul lor. Întreaga clasă politică fără exceptie, întregul popor roman care socoteste astăzi că libertatea este un lucru absolut firesc, toți cei care au părăsit România în ultimii ani, toți cei care respirăm aer in această țară, toti cei care își strigă nemulțumirile in Piața Unirii le datoreaza ceva Stâlpilor Împuscati.
Ei au intrat insă în “firescul” peisaj al Clujului, al țării, fără prea multe semne de intrebare din partea noastră, fără nelinisti, fără remuscari. Deținem cred un record absolut al uitării și indiferentei. Acest soi de comportament este întregit adeseori de o bățoșenie care completează tabloul și așa sumbru cu un “ce căutau în piată atunci?” sau cu un “oricum jocurile erau făcute” , atitudini de “viteji” post bellum, replici de profanatori de morminte. Dreptate in aceasta lume nu e. Dar liberi fiind, am fi putut să o cerem cât de vocal posibil, căci aveam aceasta libertate câștigată cu pretul vietii lor.
Nu am facut-o, nici eu nici altii, nici “institutiile abilitate” iar dreptatea Stâlpilor este mai departe ca niciodata.
Daca Stâlpii ne-au ramas oarecum indiferenti, lânga ei a aparut iată – tot ca o consecință a libertatii noastre nu –i asa?! – un local având numele agitatorului trotskist Che Guevara a carui privire “revolutionară” sfidează piata unde, într-un măcel fratricid, au fost uciși oameni care doreau sfârșitul regimului comunist in România. Probabil cu aceiasi privire și precis cu acelasi trabuc între dinti, Che Guevara își conducea executiile deținutilor politici din inchisoarea Cabana unde era comandant în timpul schimbării de regim din Cuba, la sfârsitul anilor ‘50.
Scriitorul roman Ștefan Baciu, simpatizant de stanga, care l-a cunoscut pe Fidel Castro și pe Guevara în acele vremuri, ni-l descrie pe acesta în poezia “Eu nu îl cânt pe Che” apărută în volumul “Cortina de fier peste Cuba” (1961) într-o asemenea ipostaza “revolutionară” strângând trabucul între dinți, invitându-l pe autor să participe la spectacolul executiei detinutilor politici din inchisoarea cubaneză.
Sa fie oare aceasi privire cu care Guevara îi săgeată acum pe Stalpii Impuscati in Piata Unirii? Poate.Il avem pe Guevara – etalon al revolutiei comuniste – avem steaua roșie aferentă la vedere, îi avem pe chelnerii de la terasa ce iși etalează cu inocență cravata rosie comunistă la câțiva metri de Stîlpii Împușcati …
Le avem pe toate….Suntem liberi să fim cool. Iresponsabil de cool.
Pentru cei ce știu, dar și pentru ceilalți care ar trebui să știe, cravata roșie nu era doar un accesoriu vestimentar în perioada comunistă, era un element al afilierii, al înregimentarii obligatorii in detasamentul comunist menit să ridice România pe culmile progresului, spre zenitul societatii multilateral dezvoltate…Împușcatii din Piata Unirii au fost una doar din consecintele acelui progres.La o alta scara a comparatiei, să incercam sa ne imaginăm terasa Eichmann lângă gardul de la Birkenau, sau poate carciuma Rudolf Hess pe rehov Dizengoff în Tel Aviv…
Ambele figuri, la fel de sinistre au căutat să realizeze acea societate perfectă, o transpunere a principiilor totalitare de stanga sau de dreapta prin metode specifice, în momente istorice diferite, în spatii geografice (uneori) diferite, dar evaluate cu aceeasi unitate de masură – genocidul. Poate pentru multi dintre noi libertatea cea mai mare a zilei de astazi este libertatea de a fi indiferenti. Și daca ar fi așa totuși, am datora ceva Stalpilor Impuscati din toata Romania, însă bineinteles nu am știi și nici nu ne-ar păsa. Poate nu e asa, ci e doar o mistificare subiectivă a peisajului dintr-o piață românească.
Însă eu când merg către Conti dinspre “forinți – valută”, trec de totemul cu Guevara apoi pe lângă Stâlpii Împușcati înghit în sec a umilință și rușine.