Despre insidioasa pandemie a “corectitudinii politice”, redefinirea libertatilor, ingaduinta si abuz. “Teroarea post-tehnologica”, un articol de Mircea Mihaies, preluare din “Romania Litarara” nr.51 / 2018.

Teroarea post – tehnologica.

Scris de Mircea Mihaies.

Ca şi în cazul marxismului, altă boală ruşinoasă a minţii umane, impactul disproporţionatal corectitudinii politice asupra societăţii are explicaţii simple. În primul rând, ea înşală pornind chiar de la titulatură.

Denumirea sugerează c-ar fi vorba de o valoare împărtăşită de orice om normal şi de un domeniu care ne priveşte pe toţi. Într-adevăr, cine nu subscrie la ideea de corectitudine comportamentală, etică şi socială? Doar declasaţii moral,fanaticii religiilor fundamentaliste, devianţii psihic şi alte categoriideplorabile sabotează viziunea despre bunătatea, curăţenia şi echitatea universală. Se ştie că umanitatea e gata să îmbrăţişeze orice produs apt să funcţioneze ca soluţie universală. Aşa se explică şi succesul diverselor fantasme salvaţioniste, percepute ca rezolvare a propriilor dileme.

E util să ne întrebăm de unde provin adepţii corectitudinii politice. Evident,din rândul intelectualităţii. De obicei, ei se recrutează din categoria submediocrilor, dintre „pălmaşii” unui domeniu sau dintre veleitarii „cu ambâţ”. Împrejurările, botezate după cum le vine la gură, „elitism”, „fascism”,„capitalism”, nu le-au îngăduit, pretind ei, să se ridice la înălţimea excelentei păreri pe care o au despre sine. Cum standardele şi criteriile acceptate de largi majorităţi de oameni nu corespund mulajului propriei impotenţe şi meschinării, le redimensionează drastic „în jos”. În felul acesta, ele pot fi trecute, ca de o turmă dezorientată, de toţi membrii confreriei constituite ad-hoc. Dominaţia rebuturilor profesionale şi a particularităţilor identitare se impune astfel fără nicio piedică.

În opinia lui Wesley Yang, corifeii corectitudinii politice şi-au apropriat strategii întrebuinţate pe scară largă în psihologia socială. Nu e o surpriză că şansele de succes ale unei manipulări sunt direct proporţionale cu grosolănia, cu primitivismul ei. Lucrul e învăţat între primele lecţii referitoare la „tehnicile loviturii de stat”.

Individul uman „pune botul” (cum se spune) mai greu la subtilităţi, dar cade uşor încapcana minciunii sfruntate şi a aberaţiei colosale. Când un grup mic îşipropune să domine o masă mare de oameni, eventual o întreagă societate, are departea sa două avantaje psihologice. Primul constă în capacitatea şi abilitatea „minorităţilor intolerante” (Yang) de a se concentra asupra unei singure chestiuni. Focalizarea exclusivă, maniacală, e cheia prin care societăţile pot fi îngenuncheate. Prin însăşi natura lor, acestea din urmă sunt neomogene şi, prin urmare, uşor permeabile. Ele se constituie dintr-o sumă de indivizi carenu-şi bazează succesele pe apartenenţa la formaţiunile născute prin exacerbarea însuşirilor specifice, ci prin sublinierea celor comune.

Or, „corectul politic” vine cu o agendă proprie, exclusivistă şi violentă. Elîntrupează formula postmodernistă a „parvenitului” din societăţile tradiţionale: neruşinat, lipsit de scrupule, resentimentar şi lacom. Omul obişnuit trăieşteîntr-o realitate difuză, printre forme (sociale şi mentale) în veşnică transformare. Bruta corect-politică e „încremenită” în setul de credinţe şiinterese imediate pe care şi le satisface păşind, adeseori la propriu, peste cadavre. Agresiunea inchizitorială, înfierările neruşinate, dispreţul faţă de adevăr şi absenţa probelor pe care-şi bazează acuzaţiile constituie repertoriul preferat al descendenţilor postmoderni ai vechilor inchizitori. În locul instrumentelor de tortură medievale (gen „taurul sicilian”, „para durerii”, „leagănul lui Iuda”, „măgarul spaniol”, „sicriul atârnat” şi alte delicateţuri asortate) ei au la dispoziţie arsenalul post-tehnologic al comunicării în masă şi al stigmatizării asasine.

Al doilea element prin care şi-au consfinţit dominaţia ideologică e numit de sociologi „falsa impunere a normelor nepopulare”. E vorba de un procedeu ceva mai sofisticat decât cel menţionat anterior. El speculează tendinţa oamenilor de a-şi însuşi „pe nemestecate” idei şi obiceiuri impuse dinafară, oricât ar fiele de aberante şi neconforme cu propriile convingeri. Printr-o metamorfoză psihologică uluitoare, indivizii atinşi de virusul „corectitudinii politice” folosesc dogmele resentimentare pentru a-i elimina din „câmpul tactic” pe cei ce au, înviziunea lor, un comportament neconform celui pe care au ajuns să-l predice zgomotos, deşi e evident că ei înşişi nu-l respectă. Aceasta e stratagema tipică a propagandiştilor de partid din regimurile dictatoriale, intrată pe mâna noilor agenţi patogeni ai intoleranţei şi lăcomiei.

Aşa se explică faptul că n-a fost nevoie de impunerea dogmei PC („political correctness”) prin legi ori ordonanţe guvernamentale. Ea acţionează insidios, asemeni unui fir electric ce trece simultan prin toţi indivizii unei comunităţi.

E adevărat, noua ideologie a găsit adepţi în grupuri şi instituţii (de genul ONG-urilor care, pur demagogic, vorbesc despre „drepturile omului”) sau chiar departamente ataşate direct corpului guvernamental. Politizate la modul isteric, aservite partidelor aflate la putere, ele reprezintă o sfidare directăla libertatea cuvântului, la normele democraţiei şi la dreptul natural la opoziţie – sau, cum le plăcea să spună oamenilor din alte vremuri, „dreptul la ofensă”. Astăzi, trăim sub zodia ofuscaţilor, a nevroticilor care şi-au transformat ultra-sensibilităţile în norme impuse cu agresivitate întregii societăţi.

Ceea ce-i caracterizează pe corecţii-politic este, în fond, o imensă neruşinare. N-au niciun dubiu că propriile aprehensiuni trebuie impuse întregii lumi(occidentale, desigur!) şi că umanitatea (nu chiar toată, doar aceea născută din credinţa creştină) e obligată să mărşăluiască exclusiv pe ritmul împiedicat al sensibilităţii lor veşnic ultragiate. Din acest motiv, noua ideologie nu transcende doar politicul în formele sale organizate partinic, ci calcă în picioare însăşi ideea de democraţie. Prin militantismul exacerbat, prin metodele represive care-o însoţesc, prin sălbăticia consecinţelor, corectitudinea politică reprezintă un atac direct, imparabil, la adresa procedurilor democratice. Primul lucru pe care-l suprimă este dreptul la apărare. Acuzaţia echivalează cu o condamnare, iar încercările de a-ţi dovedi nevinovăţia reprezintă circumstanţe agravante. Ne aflăm, prin urmare, nu într-o competiţie unde sunt încălcate regulile, ci în impunerea cu ferocitate a unor reguli care sunt ele însele frauduloase.

Unii politologi vorbesc, în linia celor de mai sus, de abilitatea PC-ului de a specula împrejurările politice pentru a cuceri noi teritorii ale spaţiului public. Exemplul la îndemână este cel al administraţiei Trump. Retorica bombastică a actualului locatar de la Casa Albă a oferit muniţie proaspătă, contribuind la radicalizarea şi isterizarea nulităţilor cu pretenţii. Un preşedinte ce excelează la capitolul „expresivităţii involuntare” şi al provocărilor inutile e o mană cerească pentru ahtiaţii după avantaje nemeritate. Ei îşi proiecteazăpe ecrane imense imaginile de salvatori ai omenirii, în timp ce rezultatul votului democratic devine din ce în ce mai irelevant şi chiar contraproductiv.

Există însă o slăbiciune fundamentală a corectitudinii politice. Şi anume, ruptura ei totală de realitate. Autodesemnată drept forţă normativă absolută, drept „instituţie providenţială”, ea nu are nici girul votului şi nici forţa dată de simpatia populară. E doar o abuzivă „bătălie în sânul elitelor – o formă de luptă politicăne-electorală pentru hegemonia în instituţiile oficiale”. Printr-un act de pură magie, „ideologii fără partid” au reuşit să dea impresia că vorbesc în numele unei majorităţi calificate.

Cercetarea de la care a pornit seria articolelor publicate aici arată exact contrariul: o vastă majoritate a cetăţenilor resping cu fermitate această varietate abuzivă a extremei stângi intelectuale. Proeminenţa socială a corectitudinii politice a fost posibilă pe fondul „laşităţii colective” a unor societăţi în care exerciţiul îndelungat şi benefic al toleranţei a ajuns să se malignizeze într-o formulă de maximă agresivitate.Pericolul e, cum spune titlul unui film, „real, direct şi mortal”.

Concluzia lui Wesley Yang trebuie citită cu multă luare-aminte: „Corectitudinea politică nu se mulţumeşte doar să ne ameninţe cu o criză şi cu prăbuşirea democraţiei prin faptul că hrăneşte un ciclu de reacţie politică. Ea e rea nu doar pentru ceea ce sugerează a fi prin opoziţie cu sine. E rea prin ceea ce face, adică prin ameninţarea valorilor fundamentale ale celor pentru căutarea adevărului constituie elementul vital al vocaţiei lor. În locul unor astfel de activităţi, ea dă statut oficial unei cohorte de birocraţi mediocri şi oportunişti care conferă patologiei lor personale şi obsesiei puterii aura virtuţii politice şi sociale. Personajele cele mai primejduite de corectitudinea politică sunt actorul, artistul, savantul şi filozoful – toţi cei de la care învăţăm să ne comportăm corect. Dar ei sunt şi figurile care au permis în mod tacit mediocrităţilor oportuniste din sânul lor să stabilească un fals consens, pecare nu l-ar sprijini niciun gânditor, scriitor sau interpret integru. Atâta vreme cât vom îngădui să fim conduşi de o minoritate care încearcă să obţină puterea într-un mod  nedemocratic, admitem să fim subjugaţi.”

À bon entendeur, salut!