Sa vad casa bunicului refacuta, tigla pusa pe sura si pridvorul din nou plin de muscate inflorite. Sa imi vad copiii alergand prin iarba cu picioarele goale, razand, scotand apa din fantana, culegand prune din gradina, facandu-si rugaciunea de seara in fata icoanelor cu stergar, vegheati de chipurile strabunicilor ce le-ar zambi lacrimand din tablourile alb-negru, in camera “buna” de la strada…Sa vedem din nou vacuta intrand seara pe poarta, sa bem lapte proaspat fiert, cu spuma, din vechea mea cana rosie, ciobita…sa ii duc si pe ei la camp, la fan, la cartofi, la sfecla, asa cum m-au dus si ai mei pe mine, sa mergem duminica la biserica frumos imbracati, sa pictam impreuna icoane, sa invete la scoala despre domnul Eminescu, despre Nichita, despre pataniile lui Nica din Humulesti si despre eroii neamului meu, nu despre altii, ai altor neamuri, in alta tara, in alta limba… Sa putem trai din ceea ce stim sa facem acasa, nu printre straini. Sa avem in sfarsit magazinasul de poezie si de suflet la care visez, cafeneaua aia din care odata intrat sa nu mai vrei sa iesi, casutele albastre, ferma, sa imi vad cartile terminate, publicate si lansate, sa pot preda copiilor de la tara si sa putem infiinta fundatia la care visez demult: cea care sa ajute – intr-un mod cat mai concret- cat mai multi romani sa se intoarca acasa. Acasa, la casele parasite ale bunicilor.

Mi se spune atat de des “haideti inapoi acasa!”… Si eu spuneam la fel inainte, judecand poate exilatii ca fiind intr-un fel poate tradatori de neam- si poate de aceea m-a trimis Dumnezeu sa imi nasc pruncii departe de tara, sa vad cum e cand viata te pune in situatii in care nu ai fi crezut vreodata ca vei ajunge, sa vad cat e de sfasiat sufletul instrainatului, si mai ales al celui cu copii. Oricat de frumos ne-ar primi strainatatea- si este Slava Domnului cazul nostru- nepoata de taran din mine se ofileste departe de radacinile din care isi ia putere precum isi lua candva Anteu. Iar fata crescuta in orasul cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Romania se stinge departe de radacinile sale din cer, murind incet fara bataile de clopot datatoare de sens. Astazi, cand pasii ma poarta zilnic pe aleile luxoase ale oraselor unde bisericile au devenit baruri, cafenele sau resedinte private, inteleg mai bine decat oricand cuvintele lui Petre Tutea “cat de pustiu ar fi spatiul daca nu ar fi punctat de biserici!” Insa de biserici vii, lucratoare, pline de harul lui Dumnezeu, de lumina, de liniste si de bucurie, asa cum avem acasa, ca nu degeaba i se spune Romaniei “Gradina Maicii Domnului”…

Sa fiu asa din cauza ca ai mei au murit pentru tara asta? sa nu am pace in inima din cauza ca vin dintr-un neam de eroi, de oameni care au pus credinta, neamul si pamantul stramosesc mai presus de orice? sa fie vocile lor cele ce ma cheama incontinuu si imi fac sufletul sa planga chiar daca teoretic nu imi lipseste nimic? Care o fi motivul acestui dor acut de pamantul tarii mele? de pamantul drag ce imi adaposteste mosii si stramosii, amintirile din copilarie, de pamantul iubit ce mi-a vegheat primii pasi, primele cuvinte, primele poezii rostite fastacit la serbari, primul sarut, prima dragoste, primele examene…O punguta cu pamant de la mormantul Parintelui Justin e tot ce mi-a ramas din toate astea, pe ea o port cu mine peste tot, pe ea am pus-o sub patutul copiilor la maternitate, sa ma simt mai putin dezradacinata…Si nimic nu poate stinge acea chemare tainica ce plange neincetat in inima mea, soptindu-mi tainic noaptea cu glas de vant ce mangaie usor copacii la apus, la Sinca Veche…

O punga de pamant e tot ce port cu mine pentru a-mi stinge dorul de bratele mamei in care nu pot plange, de mainile tatalui, pe care nu le pot saruta, de lacrimile lor ca nu isi pot vedea nepotii crescand…dorul de rudele si de prietenii pe care nu ii pot imbratisa, de botezurile, nuntile si sarbatorile pe care nu le pot petrece cu cei dragi, de zapada de Craciun, de teii infloriti de acasa…

Si degeaba imi e bine si am de toate, daca mi se rupe sufletul ca acasa totul se darama, daca nu pot fi langa ai mei cand le e greu, iar ei nu pot fi langa mine cand imi e bine. Degeaba pot purta cele mai bune haine, pot manca in cele mai luxoase restaurante si am tot ce e mai bun pe lume daca imi vad copiii crescand in alte tari, vorbind alte limbi si constientizez ca nu vor fi niciodata romani atata timp cat cresc in alta tara, oricat de mult as incerca sa ii tin aproape de neam. Degeaba traiesc in buricul Londrei cand bucuria de pe chipul meu atunci cand sunt in casa bunicului nu poate fi cumparata cu toti banii Regatului Unit. Degeaba cresc, ma dezvolt si devin un om mai bun in fiecare zi, daca tara ce mi-a daruit tot este din ce in ce mai in paragina. Imi vine sa plang cand ma gandesc la clubul cultural din cartierul meu, clubul acela unde am vazut prima piesa de teatru, primul film, primul teatru de papusi, primul spectacol de dansuri populare, clubul pe a carui scena am vazut-o pe Mirabela Dauer, pe Dida Dragan, pe Angela Similea si atatia alti mari artisti, clubul pe a carui scena am rostit cu emotii primele poezii, clubul unde mergeam la biblioteca, clubul acela atat de plin de viata, de lumina, de oameni, de copii si de frumos candva, astazi cu geamurile sparte, abandonat, distrus. Clubul caruia ii datorez parte din ceea ce sunt astazi este astazi intr-o paragina de plans, iar eu nu fac nimic pentru a repara asta. Nici eu si nici atatia alti copii ce au crescut frumos acolo pentru a darui astazi altor tari, din toata lumea asta, tot ceea ce au primit candva acasa. Ma intreb mereu cum ar arata cartierul meu daca ne-am intoarce in tara toti, dar absolut toti cei imprastiati prin toate colturile lumii? l-am face de sa te poti uita la soare, dar la el, ba, va spun eu…cum ar arata satul bunicului meu daca ne-am intoarce si l-am umple din nou cu sufletul nostru si cu tot ce am devenit de cand am plecat? spuneti voi, ca mie imi vine sa plang…

Imi este clar, din ce in ce mai clar, ca trebuie sa ne aducem unii pe altii inapoi acasa. Ei nu vor face nimic pentru a ne ajuta. Ba din contra, va fi din ce in ce mai rau. Asa ca nu ne ramane altceva de facut decat ca tu sa ma ajuti pe mine, iar eu pe altul…poate pe doi, pe trei, pe cat mai multi! Pentru ca asta e, ca sa treci uneori raul ai nevoie sa pui piciorul pe o piatra…uneori pe mai multe. Trebuie sa ne facem macar pietre unii pentru altii, daca nu ne putem face pod…Dar concret, nu cu intrebari, sfaturi, critici si judecati, ca nimeni nu a plecat de bine si din motive superficiale…

Cu dragostea ta, faptuitoare, poate ca eu voi reusi sa imi vad pruncii crescand in casa bunicului. Cu dragostea noastra, a cator mai multi, care sa isi doreasca sa faca, sa dea si sa ajute in mod concret, poate milioanele de copii ce astazi vorbesc italiana, spaniola, engleza, germana pe alte meleaguri, vor sfinti locurile pentru care s-au jertfit mosii lor. Caci daca plecam toti, ce se alege de tara pentru care au murit ei?

Si un gand tie, celui plecat…stiu ca nu iti place, dar gandeste-te o clipa la moarte. Si daca nu ai vrea sa te prinda in tara in care esti acum, ci acasa…atunci mai bine, oricat de greu ti-ar fi, fa pasul acum. Nu trece zi in care imi e dor de casa sa nu ma gandesc la Ioana Gosman, o tanara jurnalista, una dintre cele mai bune voci de radio din Romania, care a decis sa isi urmeze visele pana la capatul lumii, insa a decedat acum doi ani in New York, la doar 42 de ani…Pe pagina sa de Facebook toate ultimele postari erau despre cat de dor ii era de casa..s-a intors insa cu totul altfel decat si-ar fi imaginat. Prietenii si apropiatii au fost nevoiti sa faca un fundraising pe gofundme pentru ca ea sa ajunga in sfarsit acasa, la mama ei, pe ultimul sau drum, cu toate visele facute cenusa, la propriu.

“ i don t often throw back on thursday but when I do I throw back to my happy place.”
#homesick rokid, #brasov” spunea inainte de a muri postand o poza din brasov.
Homesick. Dor de casa…Boala de care sufera azi milioanele de romani plecati si toti copiii, parintii, bunicii si strabunicii ramasi acasa. Toti cei carora li s-a furat dreptul la o viata normala, printre ai tai, oferindu-se in schimb o umilinta continua, mai mult sau mai putin acuta, mai mult sau mai putin subtila, dar mereu prezenta, chiar si atunci cand este ambalata in glamour de cinci, sase sau sapte stele. Si poate de asta au inventat candva romanii cuvantul “dor”, pentru ca Dumnezeu stia ca vor urma aceste zile negre in care vor fi nevoiti sa ii cunoasca toate nuantele…toate milioanele de nuante…Toate lacrimile…toate miliardele de lacrimi…

Si chiar daca mi se spune si stiu ca un crestin adevarat trebuie sa fie ok oriunde ar merge, oriunde l-ar purta Dumnezeu, oriunde ar muri, nu stiu, nu pot, nu ma
invrednicesc eu de asa traire, de asa tarie si de asa forta, lumina, pace si bucurie interioara…ce sa fac daca inima mea ingana neincetat “acolo este tara mea…si neamul meu cel romanesc, acolo eu sa mor as vrea, acolo vreau eu sa traiesc” si niciun sclipici din toata lumea asta larga-si mi-a daruit Dumnezeu din cele mai stralucitoare -nu o poate face sa uite versurile astea…Degeaba mi se spune ca daca nu sunt ok unde ma aflu acum nu voi fi nici acasa, ca trebuie sa ating o desavarsire transferabila oriunde…cei ce imi spun asta, pe buna dreptate poate, nu stiu ca pana si lacrimile, haosul, durerea, disperarea, deznadejdea, sunt altfel la mine acasa? …pentru ca sunt la mine acasa!!!

Poate ca nu toti suntem la fel, poate ca sunt oameni frunze, oameni flori, oameni seminte, oameni care purtati de vant se pot aseza si pot rodi oriunde ii trimite Domnul…dar mie mi se rupe inima sa rodesc in alte parti cand acasa se duce totul de rapa, cand ai mei au fost toti oameni brazi, care s-au frant, dar nu s-au indoit, in lupta lor pentru pamantul acela ce imi e atat de drag…

Dar nici simplu nu e sa te intorci, stiu…si pe masura ce trec zilele si cresc copiii e din ce in ce mai greu…stiu, stiu, de asta scriu ce scriu si tocmai de asta vreau sa fac tot ce vreau sa fac…

E atat de greu, mai ales atunci cand trebuie sa iei o decizie pentru copiii tai si pentru viitorul lor- si atunci ma intreb cum ar fi fost mai bine sa aleaga pentru mine
ai mei daca at fi avut ocazia. Dar pentru nimic in lume nu as schimba tot ceea ce mi-a oferit Romania, cu bune si cu rele…

Si poate cea mai valoroasa mostenire nu este cea materiala, ci chiar acest spate drept, pastrat cu orice pret…aceasta demnitate de a rosti raspicat ca nu esti al nimanui, ca nu esti vreo salcie plecata de orice vant…ci brad ce sfideaza furtuna de mii de ani, ca esti floare ce prefera sa razbata – oricat ar fi de greu- din asfaltul temnitelor comuniste deca sa se ofileasca in vreun ghiveci de lux.

Astazi am 40 de ani si o valiza atat de plina de binecuvantari incat nu mi-ar ajunge o viata si zeci de carti pentru a Ii multumi Domnului pentru toata bunatatea Sa. Un singur dor imi plange in inima. Si o singura dorinta se tanguie neincetat in inima mea…sa fie din nou foc in soba din casa bunicului, iar pruncii mei sa spuna si ei candva, asa cum spun eu astazi…

“Pasare mai frumoasa ca fumul deasupra casei parintesti nu s-a vazut…” (Grigore Vieru)

PS DACA VREI SA MA AJUTI sa imi implinesc cea mai arzatoare dorinta de ziua mea- insa in mod concret, nu doar cu un like sau pentru a sta de vorba – scrie-mi pe sasha.svet@icloud.com.

Sunt cateva modalitati in care ne putem ajuta unii pe altii. 

 

Uite mai jos cateva, dar poate mai ai tu idei. 

 

https://www.floareadinasfalt.ro/single-post/2019/02/20/Cum-poti-ajuta 

 

Iti multumesc, Doamne, ajuta!