Ouãle roşii de Paşti nu pot lipsi de pe masa nici unui bun creştin la aceastã sãrbãtoare.

Legendele creştine leagã simbolul ouãlor roşii de patimile lui Iisus. Se spune cã atunci cînd Iisus a fost bãtut cu pietre, când acestea l-au atins, s-au transformat în ouã roşii. Şi se mai spune că Sf. Maria, venind sã-şi vadă Fiul rãstignit, a adus nişte ouã într-un coş, care s-au însângerat stând sub cruce.

Se povesteşte cã dupã ce Iisus a fost rãstignit, rabinii farisei au fãcut un ospãţ de bucurie. Unul dintre ei ar fi spus: „Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm şi ouãle fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus”. Nici nu şi-a terminat bine vorbele şi ouãle s-au şi fãcut roşii, iar cocosul a început sã batã din aripi.

Rãstignirea şi învierea reprezintã eterna legãturã dintre moarte şi viaţã, aşa precum renaşte natura în fiecare primãvarã, când se reia ciclul vieţii. Oul, el însuşi purtãtor de viaţã, devine un simbol al regenerãrii, al purificãrii, al veşniciei. În tradiţia popularã româneascã se crede că ouãle de Paşti sunt purtãtoare de puteri miraculoase: ele vindecã boli şi protejeazã animalele din gospodãrie. În dimineaţa primei zile de Paşti, copiii sunt puşi sã se spele pe faţã cu apa dintr-un vas în care s-au pus dinainte un ou roşu şi un ban de argint, pentru ca astfel copiii sã fie tot anul sãnãtoşi şi rumeni la faţã precum oul de Paşti şi curaţi (de ce nu, şi bogati ?) precum argintul.egetale erau preparate dupã reţete strãvechi, transmise din generaţie în generaţie, cu o mare varietate de procedee şi tehnici. Plantele folosite în acest scop, în functie de momentul cînd erau recoltate, de timpul de uscare şi de modul în care erau combinate, ofereau o gamă extrem de variatã de nuanţe.

Ouãle se ciocnesc la masa de Paşti (în toate cele trei zile ale sãrbãtorii) dupã un anumit ritual : persoana mai în vîrstã (de obicei bãrbatul) ciocneşte capul oului de capul oului ţinut în mînã de un comesean, în timp ce rosteşte cunoscuta formulã  “Hristos a Înviat !”, la care se răspunde cu: “Adevărat a Înviat !”

Multe şi frumoase sunt obiceiurile de Paşti pãstrate în România.  Şi în sãptãmîna dinainte ( Sãptãmîna Mare) existã obiceiuri statornicite de veacuri, transmise din generaţie în generaţie.

Joia Mare, numitã şi Joia Patimilor sau Joia Neagrã, este ultima joi din Postul Paştelui

Toate slujbele, pomenirile şi parastasele care au început în prima sîmbãtã a Postului Mare, dureazã numai pînã în Joia Mare, zi în care se pomenesc din nou, morţii. În unele zone ale ţãrii se obişnuieşte sã se ducã la bisericã bãuturã şi mîncare, care se sfinţesc şi se dau de pomanã, de sufletul morţilor. În alte regiuni, la bisericã se împart colivã şi colaci.

Joia Mare este consideratã o zi binefăcătoare şi apãrãtoare a morţilor. De aceea, morţii vin în fiecare an în aceastã zi la vechile lor locuinţe, unde stau pînã în sâmbăta dinainte de Rusalii. Deoarece în Joia Mare de-obicei nu e prea cald dimineaţa, se fac focuri în curtea casei, pentru ca morţii sã se poatã încãlzi. Este un semn al iubirii şi respectului pentru cei adormiţi, care nu sunt uitaţi de cei dragi nici înainte, si nici în timpul Sãrbãtorilor de Paşti.

Conform traditiei, înroşirea ouãlor de Paşti se face în Joia Mare, pentru cã se spune cã ouãle fierte şi vopsite în aceastã zi se pot pãstra pe tot parcursul anului, fãrã sã se strice. Se mai spune cã dupa Joia Mare, urzicile (mâncare de post) nu mai sunt bune de mâncat, pentru cã încep sã înfloreascã (“nunta urzicilor”).

Existã credinţa cã nu este bine sã dormi în Joia Mare, cãci cine doarme în aceastã zi va fi leneş tot anul. În special dacã doarme o femeie, va veni Joimãriţa care o va pedepsi sã nu poatã munci tot anul.

Vinerea Mare este ultima vineri dinaintea Sãrbãtorii de Paşti (din Sãptãmâna Mare ) şi se mai numeşte şi Vinerea Patimilor ( ziua patimilor şi rãstignirii lui Iisus) sau Vinerea Seacã (pentru cã e zi de post negru pentru cei mai multi români, adicã nu mãnâncã şi nu beau nimic toatã ziua).

Postul negru este ţinut în credinţa cã Dumnezeu îl va feri pe cel care posteşte de toate bolile, îl va face sã fie sãnãtos şi sã-i meargã bine tot restul anului.

În timp ce oamenii mai în vârstã se spovedesc şi se împãrtãşesc de mai multe ori pe an, cei tineri merg pentru aceste lucruri doar o datã pe an, în Vinerea Paştilor.

Conform tradiţiei, Vinerea Mare este ziua scãldatului: se crede cã cel care se cufundã de trei ori în apã rece în Vinerea Seacã, va fi sãnãtos tot anul.

Se spune cã, dacã plouã în Vinerea Seacã, anul va fi bogat, cu recolte îndestulãtoare, iar dacã nu plouã, anul va fi secetos, neroditor.

În prima zi de Paşti existã obiceiul de a se purta haine noi în semn de respect pentru aceastã aleasã sãrbãtoare, dar şi pentru cã ea semnificã primenirea trupului şi a sufletului, aşa cum se primeneşte întreaga naturã odatã cu primãvara.

Masa din prima zi de Paşti este un prilej de reunire a familiei, decurgând dupã un adevãrat ritual. De pe masa de Paşti nu pot lipsi: ouãle roşii, caşul de oaie, salata cu ceapã verde şi ridichi, drobul şi friptura de miel, pasca umplută cu brânzã sau smântânã şi mai nou, cu ciocolatã.

În a doua zi de Paşti s-a mai pãstrat ( în special în Transilvania ) obiceiul udatului, având semnificaţia unui act de purificare. De obicei, feciorii stropesc cu apã sau cu parfum persoanele ieşite în cale, în special fetele.

În fiecare primãvarã, se reaprinde în sufletul nostru flacãra speranţei şi încrederii în Învierea din veac, aşa cum natura reînvie an de an, mai gingaşã cu fiecare ghiocel, mai caldã cu fiecare mâţisor, mai plinã de taine cu fiecare mugur şi fiecare frunzã…

articol apărut în publicaţia Viaţa Creştină , Aprilie-Iunie 2004