Joomla TemplatesBest Web HostingBest Joomla Hosting

„Pământul se sfărâmă,

pământul sare în bucăţi,

se clatină pământul”

(Isaia 24, 19)

Autor: Înaltpreasfinţitul Teofan,

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Ţara  soarelui răsare şi se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundaţiilor de la noi şi din toată Europa din anii trecuţi şi acum ale necruţătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecţie asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape şi în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem şi mărturisim că omul, aşezat de Dumnezeu ca „preot“ şi slujitor al creaţiei, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu duşmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale aşezate în ea de Creator. Consecinţa acestei atitudini lipsite de comunicare paşnică şi respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten şi aliat, în duşman.

„La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi faţă de natură. Trăieşte încă obiceiul ca săteanul să-şi facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prieteneşti cu natura le rupe în acelaşi timp şi cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturiseşze îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă şi responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfinţenia sau păcatul din om antrenează întreaga creaţie, influenţând-o în bine sau în rău.

Viaţa curată a omului aduce bucurie şi se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul îşi umple viaţa de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primeşte lumină şi slujeşte omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viaţă sfântă (Luca 10, 19) şi de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societăţii umane în general, are drept consecinţă manifestarea naturii în mod paşnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungeşte răul în interiorul creaţiei şi aceasta se manifestă, în consecinţă, la adresa omului prin cutremure, inundaţii, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credinţa şi frumuseţea sufletească a omului, în acelaşi fel, ea nu este indiferentă faţă de răutatea, trufia, pretenţia luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitaţia, seceta sufletească, necredinţa şi cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor şi între oameni.

Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin şi sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea şi legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul şi locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6).

Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăţi, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20).

Trăind în duhul acestei concepţii biblice, ţăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârşit în obştea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înşişi.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viaţa umanităţii nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacţie la tot ce s-a întâmplat în urma inundaţiilor, s-a hotărât construirea de ziduri şi baraje mai înalte şi mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acţiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, şi suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeaşi logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca şi atunci, nu se vorbeşte despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendinţelor de dezintegrare a familiei şi, implicit, a neamului. Nu se vorbeşte decât firav, parcă ne-ar fi ruşine, despre înălţarea unor ziduri educaţionale şi legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet şi trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia şi alte dezastre ale stihiilor naturii sunt şi un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu faţa către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credinţa în Întruparea, Moartea şi Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „aşteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) şi a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi şi să ne mântuiască. Altfel, nu se ştie ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandreţe adresat nefericiţilor acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greşit, orice mângâiere pentru bătrânul răvăşit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc şi pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experienţă a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalţi şi pentru întreaga creaţie.

 

Share
 
Cuvânt de Învăţătură
Un om cu bună conştiinţă poate să se împrietenească cu oricine, iar cel rău se chinuieşte şi nu are linişte nici în singurătate.
parintele Arsenie Boca